„Nu copilul trebuie pregătit, dar noi. Ochii noștri trebuiesc deschiși. Orbirea noastră trebuie să înceteze„ Frédérick Leboyer
Frédérick Leboyer este precursorul nașterii blânde și non-violente.
Încă din anii 1970, acest ginecolog-obstetrician, care s-a reconvertit în scriitor, striga lumii despre cât de primordial este de a întâmpina puiul uman într-o atmosferă calmă, de a avea o naștere blândă.
Încă în ziua de azi, noi ignorăm prin ce trece puiul uman la naștere. Încă în ziua de azi, noi nu vedem violența cu care noul-născut vine pe lumea terestră.
Următorul fragment este o traducere (personală) din prima carte a lui Frédérick Leboyer.
El explică furtuna prin care trece puiul uman la naștere și cum putem calma acceastă furtună.
*Citiți printre rânduri !
„Totul începe cu un paradox.
Copilul era ca într-o închisoare. Și iată-l liber. Strigând ca un posedat.
Noi am vrea să-i spunem acestui nou-născut :
„Dar de ce plângi, încetează să strigi. Tu ești disperat, dar ar trebui să exaltezi.
Dă-ți seama de ce ți se întâmplă. Profită de libertatea ta.
Uite cum poți să te întinzi, să te zbați.
Cum tu poți să plângi?”
Confuzie..Cum să-l facem să înceteze?
Cum să explicăm acestui copil?
Foarte simplu.
Trebuie să vorbim acestui copil în limba lui.
Trebuie să vorbim această limbă universală care se vorbește peste tot.
Limba care nu are nevoie de cuvinte. Care se înțelege la orice vârstă.
Și care se numește iubire.
Să vorbim ‘’iubire’’ noului născut.
În mod natural. Trebuie să-i vorbim așa cum vorbesc îndrăgostiții.
Dar ce își spun îndrăgostiții?
Ei nu vorbesc, ei se ating.
Pentru asta ei sting lumina sau pur și simplu, închid cu ochii.
Ei fac noapte în jurul lor.
În întuneric ei se regăsesc și în liniște ei își ‘’vorbesc’’.
Ei se îmbrățișează.
Se ating.
Se protejează de lume.
Mâinile și brațele lor vorbesc.
Corpurile lor se înțeleg.
Da, astfel trebuie de vorbit cu un nou-născut.
Cu atingeri ușoare, atenționate, iubitoare.
Să începem cu vederea.
Să facem așa cum fac îndrăgostiții. Stingem lumina.
Lăsăm doar lumina necesară pentru a vedea ceea ce facem.
Umbra liniștește și mama și copilul.
Să continuăm cu auzul.
Nimic mai simplu : să facem liniște.
Într-o biserică nu se strigă. Noi instinctiv coborâm vocea într-un loc sfânt.
De ce să facem liniște?
Pentru că copilul a auzit în uter zgomote atenuate de apă.
Scârțâitul oaselor, digestia alimentelor în stomacul și în intestinul mamei.
Și acest tambur care bate ritmic deasupra lui - inima mamei.
Respirația ei vocea ei. Vocea tatălui.
Zgomotele lumii dar toate atenuate, filtrate, temperate prin apa din uter.
Și atunci când copilul iese din apă lumea este atât de zgomotoasă.
Vocile noastre, strigătele noastre sunt pentru micuț ca o mie de tunete.
Cine va vorbi în șoaptă într-o sală de naștere? ‘’Împingeți, împingeți mai tare, încă, încă !’’ strigă ceata medicilor într-o voce.
Și noi ne așteptăm ca acest copilul să fie încântat.
Nu este necesar să suferi și să urli pentru a veni pe lume.
Este impresionant, uimitor dar normal atunci când un copil, după naștere, după unul sau două strigăte începe să se întindă, să caște și să intre în viață așa cum ai ieși dintr-un somn profund.„
Felul în care noi venim pe această lume CONTEAZĂ. Bineînșeles, noi nu vom avea amintiri conștiente de la nașterea noastră, dar noi știm azi, datorită neuroștiinței, că amigdala cerebrală stochează orice amintire inconștientă în coprul și creierul nostru. Corpul nostru va ține minte momentul nașterii.
Vă recomand din suflet cartea „Pentru o naștere fără violență„ de F.Leboyer. Veți fi uimiți de cât este de simplu să întâmpinăm copilul într-o atmosferă calmă, dar și cât de important este asta pentru el.
Fie ca toți copiii să aibă o naștere blândă !
Sursa :
Frédérick Leboyer "Pour une naissance sans violence"Editions du Seuil, 2008
Comments