Mărturiile unei Mame puternice despre post-partum
- Anastasia Petermann
- 12 nov. 2023
- 6 min de citit
Actualizată în: 7 dec. 2023
Nimic nu îți schimbă corpul și viața mai mult decât să devii mamă.
În timpul sarcinii, corpul tău a făcut modificări, adaptări și efort considerabil pentru a face loc unui pui de om și pentru a-l ține la cald. Iar la naștere, corpul femeii face un lucru atât de firesc, dar atât de incredibil.
Însă nu devii mamă imediat după naștere. La naștere totul abia începe.
După naștere, o Mamă se află la punctul zero al post-partum, la începutul drumului maternității sale. Cine o ajută pe acest drum ? Deseori, nimeni sau ajutorul nu este suficient. Perioada post-partum este trăită în tăcere, pentru că provocările acestei perioade sunt atât de banalizate încât Mamele ezită să recunoască că nu mai pot, sau invers, atât de idealizate, încât Mamele iarăși, ezită să spună că nu totul e roz în post-partum.
Vă invit să descoperiți cum se simte perioada post-partum pe pielea unei Mame de gemeni. Îi mulțumesc Mamei că a avut puterea de a povesti istoria ei pentru voi, și vă încurajez să-i urmați exemplul : pregătiți-vă de perioada post-partum, cereți ajutor din partea anturajului sau ajutor profesionist, nu ezitați să puneți limite, fiți empatice cu voi înșivă și aveți încredere în vocea voastră interioară.
„Stau în pat și abia aștept să-mi pot simți picioarele. Am lângă mine două fetițe pe care trebuie să le iau cu mine. Am născut prin cezariană, deoarece (copiii) aveau hipoxie severă, nu aveau ele spațiu suficient și au hotărât să mă surprindă mai devreme.
Nu înțeleg clar ce se întâmplă cu corpul meu, dar doare rău. Peste 4 ore, rog să ne ridicăm în salon. Aveam eu ideea asta că trebuie să mă ridic cât mai rapid, pentru că, cine va avea grijă de copii mei ?
Vedeam întunecat în fața ochilor de durere. Prima noapte albă - pentru că asistenta a uitat să-mi dea analgezic, sau mai bine, a spus că eu trebuia să cer (eu care m-am încredințat competenței lor).
Eu tare am fost stresată de cadrele medicale (din maternitatea unde am născut) : în fiecare zi îmi spuneau diferit cum să-mi alăptez fetele : a)formulă pentru prematuri apoi lapte stors ;
b)lapte stors apoi completăm cu prenan ; c)„nici nu te gândi doar să alăptezi, că nu vor adăuga în greutate și vă veți interna în spital„.
Dar în capul meu era - da' oare cum e corect ???
Într-o noapte au dat buzna la 3 dimineața să-mi facă injecția, deoarece au uitat să o facă seara. Nici nu au bătut în ușă, nici nu și-au cerut scuze, deci zero intimitate.
De empatie nici nu vorbesc. Asistentele erau mai Dumnezei ca Doctorii. Abia la sfârșit când am plecat, eu mi-am dat seama că nu le-am dat nimic (cadou sau bani). Eram convinsă că atitudinea și profesionalismul sunt condiționate de o cutie cu bomboane. Chiar dacă era o clinică privată, toți așteptau câte ceva (mii scârbă că umblau cu cerutul).
Am stat în spital 5 zile și în fiecare zi când intra câte un medic, era deja cu altă părere.
Aveam haos în cap. Copiii scădeau în greutate - fenomen absolut normal, dar atunci pe mine mă speriau : dacă nu-i alăptez la timp și le scade glucoza, pot cădea în comă.
Doamne cum am rezistat? Parcă eram informată, dar în acele momente eram atât de ușor de atacat și atât de sensibilă.
La externare n-am făcut nici o poză, la cât de tare mă grăbeam acasă.
Am ajuns acasă cu 2 copii și surpriză !!! Furioasă, iritată, deoarece nu era făcut curat. Poate nu era cel mai important lucru atunci, dar pentru mine era foarte fundamental, mai valoros decât flori și baloane.
Nopțile erau albe, dar eu mă bucurăm cât sunt de rezistentă.
După 7 zile mergem la control cu copiii, unde medicul ne întâlnește cu fraza : “hai să vedem cât de bravo este mama” (cred că vroia să spună dacă copiii au adăugat în greutate).
Dar fetele chiar au scăzut în greutate, la care doamna Doctor se uita suspicios la mine și îmi făcea lecții cum să hrănesc copiii. O etichetă o aveam deja : sunt mamă rea pentru că nu știu cum să-mi cresc copiii și pentru că pot să le fac vreun rău.
Încă o săptămână de chin, plâns necontrolat, și 100 de păreri de la medici, care nu se pupau în capul meu, până am găsit un adevărat specialist. Acesta m-a întrebat cum mă simt eu și apoi mi-a dat niște indicii, un algoritm după care să mă conduc și m-a încurajat că fac totul corect și că este absolut normal ca copii să scadă în greutate, apoi greutatea lor se reglează.
Aveam jurnal încă din maternitate, unde notam ora la care le dădeam formula și din care sân erau alăptate (cea mai bună decizie de până atunci).
Aveam deja 2 săptămâni în care nu legam 2 ore dormite, deoarece : alăptat + formula + schimbat scutec + eructație la 2 copii. Tot asta îmi lua 2 ore și peste 2 ore iarăși, același scenariu.
Îmi părea că am puteri supranaturale, până când, peste o lună, corpul meu a cedat și eu pur și simplu nu auzeam când suna alarma să le dau de mâncare.
Pe lângă oboseală, nesomn, chin, mai primeam și apeluri de la așa zise rude, care o duceau perfect cu matematica, amintindu-mi că copiii mei sunt prematuri și vor rămâne în urmă cu dezvoltarea. Se interesau dacă mai am burta după naștere și dacă am revenit la kilogramele dinaintea nașterii.
Cu mintea de acum, știu ce le-aș fi răspuns, dar atunci eram atât de comprimată, atât de vulnerabilă, atât de ușor de dărâmat, că orice intenție, poate era și una bună, dar eu o vedeam contrar.
Eu nu prea înțelegeam dacă trăiesc sau visez, dar știam că trebuie să supraviețuiesc cumva. Unicul meu moment cu mine era când făceam duș și îmi puneam o cremă pe mâini.
Eram diferită, nemachiată, cu cearcăne, cu părul cum se primea, transpiram în exces, și imaginea corpului meu din oglindă nu era conform așteptărilor mele.
Dar atunci nu înțelegeam ce muncă a depus corpul meu și că trebuia să-l îmbrățișez zilnic și să-i fac declarații de dragoste.
Nu eram pregătită de (perioada) post-partum. N-am citit nimic. Nu-mi acordam deloc atenție, mă suprasolicităm cu treburi casnice, pentru că mă gândeam că nimeni nu va face mai bine ca mine curat în casă. Am citit foarte mult despre naștere, despre ce lucruri au nevoie bebelușii, ce conține geanta pentru maternitate, dar nimic despre (perioada) post-partum.
Au urmat 2 luni în care am locuit în Chișinău, apoi am revenit la țară, deoarece aveam nevoie de ajutor. Dar lumea nu prea știa cum să mă ajute și uneori, mai mult mă încurcau.
Nici eu n-am avut o discuție în care să le dau clar niște instrucțiuni, ce să facă.
Ei veneau și îmi luau copiii din brațe, ca eu să pot să-mi continui munca de femeie-gospodină, să-i servesc cu ceai. Dar nimeni, nimeni nu m-a întrebat dacă am nevoie de ceva, dacă mă simt bine. Toți erau focusați pe copii, le făceau poze (fără acordul meu), veneau în vizita fără a preveni sau a telefona.
Eu eram în umbră, mă simțeam uitată, nu aveam nici timp și nici spațiu personal. Aveam nevoie de susținere fizică, de atenție, de ascultare. Nu știam a cere, nu puteam pune limite, nu mă recunoșteam, nici o discuție nu puteam întreține, parcă nici cuvinte în vocabular nu aveam.
Trăiam stări greu de înțeles de membrii familiei. Eram neputincioasă, nesigură, obosită.
Copiii mei nu dormeau noaptea 2 ore legate, ba una se trezea, ba alta și eu nu dormeam practic deloc, nici ziua, nici noaptea.
După 4 luni de chin, am apelat la un psiholog. Am făcut doar 2 ședințe, pentru că aveam nevoie de o soluție rapidă, cum să scap din calvarul care-l trăiesc.
Îmi trebuia bagheta magica care-i doar în desene animate.
Cu cât mai urâte stări aveam, cu atât mai mult fetele mele manifestau acest lucru.
Am început a scrie toate trăirile în jurnal. Scriam orice îmi trece prin minte - mă eliberam. Deja era mai bine. Câte răbda hârtia !
Am început încet-încet să-mi dau seama că eu le transmit copiilor stările mele, și în același timp mie rău îmi fac.
Rețeaua mea de suport, cea mai importantă - tatăl copiilor, nu era mereu lângă mine și eu tare îl imploram să lase serviciul pentru o perioadă, deoarece avem nevoie anume de el, ca să ne protejeze. În fine, relația cu soțul după naștere a fost ca un duș cu apă rece.
Eu n-am fost conștientă de dimensiunea psihică a nașterii și a maternității. Eu n-am știut să cer ajutor, să cer timp și spațiu personal. Eu n-am primit explicații, încurajări și suport. În schimb, am fost ușor rănită și nu aveam resursele necesare ca să răspund la anumite situații.
Dacă ați citit până aici, vă încurajez să fiți mai empatici cu voi înșivă și mai empatici cu tinerele Mame care traversează drumul maternității.
Oricât de banală nu ar fi perioada post-partum, noi trebuie să ne informăm despre provocările acestei perioade, că vom fi părinți sau nu.
O experiență pozitivă în perioada post-partum NU este posibilă atunci când femeia este izolată în această perioadă, atunci când ea este singură fizic și moral în această transformare.
Un post-partum blând este posibil doar atunci când, atât părinții, cât și anturajul, profesioniștii, societatea, Statul, sunt responsabilizați și sensibilizați la acest subiect.
Sursa :
*Testimonial din partea unei Mame de gemeni, publicat cu acordul ei și cu dorința de a rămâne anonimă
Comments