Ce simte nou-născutul la naștere ?

Frédérick Leboyer este precursorul nașterii blânde și non-violente.

El este printre primii care a văzut violența în lucruri care nouă ni se par firești.

Încă din anii 1970, acest ginecolog-obstetrician, care s-a reconvertit în scriitor, striga lumii cât de primordial este de a întâmpina puiul uman într-o atmosferă calmă, de a avea o naștere blândă.

Încă în ziua de azi, noi ignorăm prin ce trece puiul uman la naștere. Încă în ziua de azi, noi nu vedem violența cu care noul-născut este întâlnit pe Lumea noastră terestră.

Următorul fragment este o traducere (personală) din prima carte a lui Frédérick Leboyer.

El explică furtuna prin care trece puiul uman la naștere și cum putem calma acceastă furtună.

F.Leboyer încearcă să ne deschidă ochii la violența actelor care nouă ni se par banale. El încearcă să spună cât de violent poate fi pentru un nou-născut să fie separat de mama lui, cât de violent poate fi pentru el contactul cu un cântar din fier sau plastic rece, cât de violent poate fi pentru el lumina zilei și strigătele din camera de naștere, și chiar și hăinuțele îmbrăcate direct după naștere.

*Imaginează-ți că ești un bebe când vei citi acest fragment și vei înțelege violența prin care trece el.

„Copilul există timp de nouă luni în uter.

De la început el este un embrion - o plantă care crește, înmugurește și devine într-o zi făt.

Aceasta este „epoca de aur” al vieții copilului în uter - perioada când recipientul/oul crește mai rapid ca fătul.

Fătul se bucură și profită de imensa libertate din jurul lui. Greutatea lui, practic inexistentă îl poartă pe valurile apei uterului, oferindu-i lejeritate precum unei păsări și vivacitate precum unui pește.

Dar această epocă de aur i-a sfârșit atunci când, dintr-o dată, fătul începe să crească mai repede decât limitele ce îl conțin, mai repede ca recipientul.

Copilul întâlnește pereți. Se lovește. Universul lui se micșorează.

Atât de mic încât atingi toți pereții dintr-o dată. Atât de mic încât nu-ți poți ridica capul.

Ce-i de făcut?

Copilul acceptă. Copilul se obișnuiește cu universul lui interior.

El se obișnuiește cu mângâierea mucoasei uterine.

Se obișnuiește cu bătăile inimii mamei.

Se obișnuiește cu respirația ei, cu sunetul oaselor, organelor.

Se obișnuiește cu întunericul.

Dar atunci când copilul este în plină acceptare și există umil în universul lui, acest univers începe să se animeze și să strângă copilul precum o caracatiță. Contracțiile au început.

Acestea pot dura și o lună.

Ultima lună de sarcină cu contracții lejere care pregătesc copilul pentru furtuna finală.

Copilul care de la început era speriat, începe să se obișnuiască, ba chiar să-i placă.

El a prins gust de la această îmbrățișare a contracțiilor.

Dar într-o bună zi jocul se termină.

Îmbrățișarea mult plăcută se transformă în furtună.

Ceea ce mângâia copilul începe să-l zdrobească.

Pereții se strâng.

Universul lui devine un tunel.

Tunelul devine pâlnie.

Copilul își spune – „dar tu mă iubeai, dar acum mă alungi, tu mă împingi în jos, tu vrei ca eu să sar în acest abis, în neant !„

Copilul luptă numai să nu plece, să rămână, să nu sară în neant.

Copilul nu știe - cu cât e mai întuneric, cu atât lumina e mai aproape.

Și dintr-o dată totul explodează.

Pereții - prăbușiți.

Universul - inexistent.

Neant.

„Totul a dispărut?”

Nu, tu te-ai născut!

„În jurul meu-neant.

Libertate intolerabilă.

Totul mă strivea. Eu aveam o formă.

Mama unde ești?

Fără tine eu sunt doar vertij.

Vino. Revino. Revino spre mine.

Ținemă.

Iamă și mă sfărâmă, numai să exist”.

Copilul e numai strigăt de neliniște pentru că nimic nu mai este cum era.

Pentru a calma, a liniști, trebuie să adunăm micul corp, să-l protejămm de golul din jur.

Dar unde noi punem acest copil venit din căldura uterului ?

Pe cântar.

Fieros, rigid și rece precum gheața. Strigătele cresc în intesitate.

Anturajul este în extaz „auziți cum plânge?”

Luăm iarăși copilul. Uneori de picioare. Încă o călătorie, încă un vertij.

Îl punem pe un colț de masă, îl abandonăm pe puțin timp. Strigătele continuă.

Dar e timpul picăturilor în ochi. Nu e destul că acești ochi au fost străpunși de lumină puternică, ei trebuie protejați de o infecție dispărută de mult timp. Copilul se zbate și luptă ca un posedat. Dar noi suntem mai puternici, mai mari. Noi forțăm pleoapa și lăsăm câteva picături de lichid arzător să curgă.

Copilul urlă cu toți plămânii. Copilul vrea să fugă. El fuge dar nu departe. Picioarele lui se agită dar nu-l port purta . Copilul se repliază, se strânge într-o bulă, se scufundă în el.

El aduce spre corp picioarele și brațele lui. El a reluat poziția fătului.

El respinge nașterea lui și Lumea.

Dar noi iarăși îl luăm ca să-l îmbrăcăm de data asta, ca el să fie elegant, să facem onoare mamei, ca el să suporte pentru ea aceste lucruri strâmte, strânse, aceste noduri peste tot.

Copilul acum epuizat, se prăbușește. El cade în somn adânc și lung.

Singurul lui refugiu, singurul lui prieten.„

Nu este nevoie de une efort enorm pentru a schimba lucrurile. Nu e nevoie de cheltuieli financiare sau efort fizic și psihologic pentru a întâmpina nou-născuții fără violența descrisă de F.Leboyer.

La fel cum practicăm empatia cu cei din jurul nostru, putem face la fel cu un nou-născut. Să ne imaginăm ce simte el, și atunci o să vrem să-l întâmpinăm ALTFEL : să-l punem obligatoriu pe pieptul mamei, să-l lăsăm acolo pentru ca el să-și revină după furtuna nașterii, să-l manipulăm foarte blând, să amânăm cântăritul și măsuratul, să amânăm îmbrăcatul cu haine strâmte (pentru noi este banal, dar pentru un bebe care nu a cunoscut niciodată atingerea unui țesut, poate fi brutal), să diminuăm luminozitate (imaginează-ți ce ai simți dacă ai ieși direct la lumina soarelui după ce ai petrecun luni întregi în beznă - asta doare !).

Noi putem oferi nou-născuților o venire blândă pe Lume !

P.S : cineva va spune „el oricum nu va ține minte nimic„. Ei bine, adevărul este că orice eveniment din viața noastră, începând cu viața intra-uterină este stocat în memoira implicită a amigdalei cerebrale. Cu alte cuvinte, Tu, nu vei avea amintiri despre cum te-ai născut, dar corpul tău și mintea ta va ține minte acet moment toată viața.